”Parcă a foșnit ceva afară… Nu, n-a fost nimic. M-am înșelat. Rămân mai departe singur. În confesionalul meu doar păianjenii îmi sunt martori. Și uneori țânțarii care mă vizitează noaptea, când vântul face din orice un semnalizator morse.
Prin urmare, cine sunt eu? Eleonora îmi spunea ”profesore”. Dar nu asta e important. Adineauri, m-am uitat într-un geam și aproape nu m-am recunoscut. Cu barba nerasă și părul netuns de multă vreme, arăt mai degrabă ca unul din profeții de ocazie, lacomi de auditoriu, gata să vorbească despre orice subiect dacă sunt ascultați. Alții ar zice că par un cabotin, un pustnic, un strigoi al bibliotecilor părăsite, un actor ambulant sau un amestec din astea. Cu toate că mâinile mele mari, tăbăcite de vânt și de soare, seamănă mai mult cu ale unui docher. În rest, nu știu ce să vă mai spun despre chipul meu, decât că aș vrea să fiu și eu alături de dumneavoastră, într-o cameră normală; înainte de orice altceva, m-aș bărbieri, n-aș mai sta cu barba asta nerasă care mă îmbătrânește, deși n-am decât patruzeci și unu de ani…
Dar melancoliile nu sunt bune. ”Profesore, atenție la porunca a șasea!”
[…]
Mai întâi, cum v-am spus, am vrut să mă fac pustnic. Mă lăudam prietenilor că vreau să mă refugiez undeva pe un țărm pustiu sau într-un schit părăsit. Eram hotărât să mă îngrop într-o taină pe care până la urmă să n-o mai înțeleg nici eu. Făceam, bineînțeles, pe nebunul, dar era și ceva serios în nebunia mea. Mi se părea că, retrăgându-mă într-o grotă sau într-un pustiu, toată lumea va observa absența mea și va discuta tot timpul despre mine. Închideam ochii și visam că, nesuportându-mi lipsa, prietenii vor trimite mesageri după mine, rugându-mă să mă întorc, să renunț la hotărârea mea. Eu refuzam, mă arătam neînduplecat, dar în realitate abia așteptam să fiu rugat mai departe, să insiste. Din orgoliu, voiam să cedez cât mai târziu, să dau impresia că, fără insistențele lor, aș fi rămas până la sfârșit în grotă sau în pustiu. Și că reveneam printre oameni numai pentru a le face un hatâr prietenilor mei.
Dar niciodată nu am avut puterea să duc ceva până la capăt. Porneam pătimaș într-o parte și n-ajungeam nicăieri. Mă aruncam în gol cu exaltare tulbure și pe urmă mă întrebam de ce-am făcut-o. Eu însumi nu știam prea bine ce voiam ascultând cum fierbea sângele în mine. Așa că nu m-am dus în nici un pustiu. De altfel, ca să te retragi de bunăvoie într-un pustiu trebuie să îndeplinești, probabil, minimum trei condiții: …”
Viața pe un peron de Octavian Paler
