”…teama de ceva nu e un gând.”
”Rămas singur, nu mai regăsi din vechea intimitate cu el însuși decât fumul țigării: fum. Nu mai avea adăpost în el. Timpul trecea încet, târându-se. Cărțile apăreau ca obrazul bolnavilor la ferestre de spital, dându-i senzația că literatura e o nevolnică izolare de viață, nu o trăire esențială, dincolo de aparențe. Avea treizeci și șapte de ani. Încă trei, și nu mai avea dreptul de-a se crede tânăr.
Dar mai era?
De zece ani nu-și mai pusese această întrebare, fiindcă la douăzeci și șapte de ani renunțase la tinerețea faptelor exterioare, mulțumindu-se numai cu energia de-a crea. De-atunci intrase cu totul în singurătate, nesilit, dorind-o, nu resemnându-se la ea, devenind argonautul propriei lui vieți acumulată în amintire. Participa și la viața exterioară, fiind pe de o parte profesor conștiincios, iar pe de altă parte având oarecare raporturi cu oamenii. Dar trăise distrat, fără să pună prea mult preț pe el însuși ca om social. Succesele feminine, necăutate cu dinadins, îi dădeau intermitent certitudinea unei seducțiuni care făcea inutil controlul vârstei. Cu-atât mai inutil, cu cât se deprinsese de mult cu semnul bătrâneții – părul alb – fiind totuși tânăr, având parcă impresia că și celelalte atribute ale vârstei vor deveni un artificiu al cochetăriei, ca și părul, pe ființa lui privilegiată.
Curios: se gândise de multe ori la moarte, prezența de acolo a mamei lui dându-i un sens intim, dar rareori se gândise la pragul ei firesc: bătrânețea. Acum nu se mai gândea la ea, căci teama de ceva nu e un gând.
Se temea că nu mai e tânăr, că nu mai e de ajuns de tânăr. Putea să dea altora impresia tinereții, dându-și pinteni, provocând în el galopul vital – dar Luli era tânără fără comandă, fără efort, permanent, involuntar. Era, pur și simplu, dincolo de interpretare. […]
Cu nouăsprezece ani în urmă avea vârsta lui Luli. Ea poate că nici nu se născuse. Putea să-i fie tată.
Dar vârsta lui iubea vârsta ei. Numele tinereții era Luli. Și Luli era în el departe, ca și ceea ce-i în amintire, rămas în urmă fără viitor, într-un îngheț al timpurilor.
Trebuia să renunțe la ea.
Dacă Luli ar fi murit subit, s-ar fi sinucis?”
Lorelei de Ionel Teodoreanu
